Lansare de carte: Încet, foarte încet

Motto : „Poezia este dimineața omenirii, istoria sentimentelor înălțătoare, îndemnul permanent către bine și adevăr”.

Eusebiu CAMILAR (1910 – 1965), scriitor și poet român

În cartea culturii și spiritualității zălăuane s-a mai scris o pagină, prin lansarea publică a plachetei „Încet, foarte încet”, scrise de către scriitorul, editorul, publicistul și jurnalistul Daniel Săuca. Aceasta a apărut cu sprijinul Editurii „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca 2022, prin contribuția editorială a lui Vasile George Dâncu și cea de tehnoredactare a Cristinei Braiț. Iar coperta I, cu  desenul ilustrativ „Copila mea” (din aprilie 2022), al artistei Noa Levin Harif, din Israel, aparține lui Răzvan-Cristian Liță. În pagina a doua se găsește argumentul autorului: „Toate textele din această plachetă au fost publicate în reviste și cărți din 2012 încoace, anul apariției Clopotelor raiului. Le-am rânduit aici pentru a marca distinct o parte din traseul meu literar din ultimii ani, mai precis cel poetic. Poezii, așa cum s-a remarcat, conțin și paginile volumelor La centru, prin nord-vest (2015) și Leprozar. Gânduri de zi și de moarte (2020). Antologia de față cuprinde și versuri, meditații lirice din amintitele lucrări, la fel din antologia bilingvă Primăvara poeziei – A Költészet Tavasza (2013-2022). Titlul dă socoteală de lenea mea în ceea ce privește scrierea poeziei (am mărturisit cândva că scriu foarte greu versuri, dar, cred, până la urmă principala vinovată e lenea). Pe de altă parte, Încet, foarte încet e, în opinia mea, și o dare de seamă poetică despre creația divină, aflată într-o continuă desfășurare”.

În toată pagina a cincea scrie, ca un subtitlu: Dumnezeu creează lumea încet, foarte încet, iar pe coperta a IV-a se află un comentariu explicativ al scriitorului, poetului, eseistului și criticului de artă Viorel Mureșan: „Scrisul poetic mai nou al lui Daniel Săuca, cel din Încet, foarte încet, e apăsat de toate fantasmele realității, care vin să locuiască nepașnic în mintea unui om perpetuu încordat și, pe deasupra, ziarist. Șobolanul și șarpele vor fi prezențe recurente și alarmante. În câteva poeme, versurile sunt sacadate și, în mare parte, asintactice, arătând cu degetul acuzator spre lucrurile din preajmă. Autorul descântă, la modul poetic, obiectele fizice, doar enumerându-le, precum un personaj al lui Gide. Ajunge astfel la un soi de jurnal, din care cronologia e absentă, înlocuită fiind cu o formă specială de timp: așteptarea. Încet, foarte încet cuprinde o poezie grea, nu doar de sens, ci și de viață care se întâmplă”.

Cele 48 de pagini cuprind 21 de poeme și o notă biobibliografică despre Daniel Săuca. Născut la 31 august 1973, Supur, jud. Satu Mare. Poet, editor, publicist, manager cultural. Redactor-șef al revistei „Caiete Silvane” (din februarie 2005) și director al Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj (din octombrie 2010). Cărți publicate: Poezie: Gândacul cu cinci pene roz (Zalău, 1999); Cartierul vestic al iadului (Eikon, 2009); Clopotele raiului (Eikon, 2012), Publicistică/Jurnal: Aș vrea să vă rog (2020); Leprozar. Gânduri de zi și de moarte (Școala Ardeleană, 2020); Un bou în anul maimuței (Mega, 2016); Cumetrii molcome (Eikon, 2013); Tranșee & șantiere (Caiete Silvane, 2012); România mea nu mai există (Eikon, 2011); Secera și pixul. Propagandă în presa scrisă din județul Sălaj înainte și după decembrie 1989 (Eikon, 2010); Voi chiar vorbiți și în numele meu? (Caiete Silvane, 2010); Rotisorul politic (Caiete Silvane, 2010); Homo Silagenssis (Caiete Silvane, 2006, 2007, 2008). Editor al Anuarului Presei Sălăjene (2009-2021) și a numeroase cărți apărute la Editura Caiete Silvane. A colaborat la periodicele: „România literară”, „Steaua”, „Poesis”, „Familia”, „Caiete Silvane”, „Mișcarea literară”, „Citadela”, „Discobolul”, „Apostrof”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj și al Cenaclului literar „Silvania”. Președinte al Asociației Jurnaliștilor din Sălaj și al Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj.

Activitatea s-a desfășurat joi, 9 iunie 2022, în sala de conferințe a Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău, în cadrul unei ședințe a Cenaclului literar „Silvania”, fiind condusă de către profesorul, poetul și criticul literar Vasile-Marcel Lucaciu, președinte al acestui cenaclu. Domnul Daniel Săuca a oferit câte un exemplar al acestei plachete fiecărui  participant, cu autograf personalizat. La început, în memoria regretatului profesor Iuliu Suciu, membru fondator și președinte al cenaclului amintit, s-a ținut un moment de reculegere (a plecat dintre noi în data de 12 iunie 2012), fiind prezentat suplimentul revistei „Caiete Silvane”, cu articole, amintiri și impresii despre acesta. După prezentarea notei biobibliografice amintite, domnul Marcel Lucaciu a vorbit despre noua carte, spunând: „(…) Această cărticică este o carte elegantă, sobră și, nu în ultimul rând, o carte compozită, așa cum este, în general, poezia lui Daniel Săuca și cum sunt, în general, cărțile lui Daniel Săuca. (…) E compozită cartea de față, pentru că avem însemnări de călătorie, dacă le putem zice așa, pentru că totul este atipic în ceea ce scrie Daniel Săuca și, cum bine apreciază Viorel Mureșan pe coperta a patra a cărții, sunt două simboluri recurente, șobolanul și șarpele. (…) Daniel Săuca este foarte obiectiv și sever cu sine însuși, recunoaște că scrie greu poezie și zice că și lenea e de vină. Eu i-aș zice comoditate intelectuală, nu i-aș zice, neapărat, lene. (…) Nu i-aș condamna pe poeții care au scris foarte puțin sau scriu foarte puțin. Și avem cazuri celebre în literatură. Cel mai cunoscut caz e Bacovia, care nici el nu scria foarte mult, două-trei poeme într-un an. (…) Șobolanul ar fi un simbol al lumii degradate și degradante în care trăim și șarpele ar putea fi o altă față, o față a ipocriziei societății în care trăim. O societate cu moravuri, cu păcate, și sociale, și individuale, cum vreți să le spuneți. E o poezie descântec, poezia lui Daniel Săuca. E o poezie care are și o ușoară tentă suprarealistă și, de multe ori, sunt imagini izbitoare. Versuri care sunt memorabile. (…) Am mai găsit simbolul peștilor, simbol care mi-a adus aminte de Iona și de Marin Sorescu, pentru că, în fine, poemele acestea par un monolog. Un monolog liric, un monolog care are și o ușoară alură religioasă. (…) Poemele se construiesc cu multă inteligență, pentru că e un paralelism sintactic, e o repetiție bine studiată, așa încât, în final, se creează o muzicalitate destul de stranie, care are, pe alocuri, accentul unei litanii, dar e o tentă esențială și esențialistă în aceste poeme. Socialul este ușor îmbrăcat în această confesiune. O confesiune, totuși, dramatică. Cuvintele, iarăși, sunt un laitmotiv. Este și un poem în care sunt enumărate, pur și simplu, simboluri ale cuvintelor. (…) E, totuși, o carte de poeme, și poemul n-ar fi poem dacă nu s-ar apleca asupra lui însuși și asupra cuvintelor pe care le caută într-o încleștare, într-o tensiune dramatică, poetul. Mai e un aspect ludic în aceste poeme. (…) Ar fi multe de spus despre aceste creații. (…) Așadar, concluzionând, e o poezie, monolog, o poezie compozită, jurnal liric, poem, însemnări. Toate, însă, dau un aspect unitar. Dau această impresie de poezie laconică, dar e plină de sensuri. Dar, până la urmă, nu trebuie să spui multe, ci să spui mult în puține cuvinte. Îl felicit pe Daniel Săuca pentru această nouă plachetă de versuri! Repet, una compozită, dar valoroasă, elegantă, sobră, îngrijită, și care confirmă și vocația de poet, pe lângă cea de publicist, editor și așa mai departe. (…) A reușit din cuvinte puține să realizeze acest mozaic existențial, care are sclipiri ce amintesc de toți și de toate. Și de social, și de poezia de dragoste, care, iarăși, e foarte subtilă. Și despre procesul de creație, în sine, și despre teme grave, cum sunt viața și moartea”. Cel mai mult i-au plăcut poemele: Călugărițe la Dunăre; Nocturne vechi și noi; La coadă. În continuare, președintele cenaclului a invitat asistența la un dialog deschis despre această carte.

Viorel- Gheorghe Tăutan – profesor și scriitor: „(…) Cărticica aceasta, e o cărticică de rugăciune. Daniel Săuca este altceva, mie mi se pare că e altceva decât a scris până acuma. Deși, îl recunosc. Recunosc ziaristul, recunosc tentațiile de existențialism la el și intenția de a ne transmite niște reportaje despre sentimente sau gânduri. (…) Constat că poezia românească și mondială s-a întors spre antichitate. A refăcut, a închis cercul. (…) Aristotel spunea că, tot ce se scrie literar este poezie, este poem. (…) Nimeni nu se poate declara scriitor de literatură dacă nu scrie versuri. Și, așa se justifică existența esențială a tragediilor antice, a comediilor antice, grecești și, după model grecesc, romane latine. (…) Prin urmare, refăcând, adică, închizând acest cerc, poezia a urmat niște canoane în parcursul ei. Și, canonul a reușit să salveze o mare parte din așa-zișii scriitori importanți. (…) În cartea lui Daniel Săuca am găsit o formulare cel puțin de intersecție între genuri. Între poezia care există în proză și proza care există  în poezie și nu numai în teatru, și așa mai departe. (…) Îmi place că, din loc în loc, poetul ne descrețește frunțile cu anumite cuvinte euforice. (…) »Pești și diguri« mi-a plăcut foarte mult, și «Via și șarpele» (n.m., le-a citit). (…) E o carte care poate fi introdusă într-un buzunar lateral sau la piept, purtată peste tot și, din când în când, când ești trist s-o citești, când ești vesel, s-o citești. Mulțumesc, Daniel!”.

Alice Valeria Micu – poetă și jurnalistă: „(…) În volum apar câteva referințe religioase. Cred că ele sunt destul de numeroase și nu sunt doar niște referințe religioase. (…) De fapt, Daniel își clarifică, într-un anumit fel, relația sa cu Divinitatea, și referințele sunt multe. De fapt, subtitlul volumului este »Dumnezeu creează lumea încet, foarte încet«. Așadar, că titlul volumului este doar o bucățică, este un fel de subtitlu, ce a pus el aici. Apoi, poemele sunt «Pești în apa Iordanului», ori Iordanul este, evident, o referință religioasă. Și în »Haifa«, iarăși, există. Sunt foarte, foarte multe, de fapt, referințele. «Cartea Cerului» cred că își clarifică mult din poziționarea sa poetică față de Dumnezeu, dar și umană. Exact, voiam să mă refer la acel frumos poem final, »Călugărițe la Dunăre«, pentru că, înainte de toate, dovedește că nu este doar un scriitor de poezie, și că este și un foarte bun cititor de poezie. În interiorul acestui poem sunt cele două referințe: una este exact cea la poemul părintelui Pintea cu călugărițe pe schiuri și o a doua este la Es pop, adică la Ioan S. Pop. (…) Oricâtă poezie bună ar scrie, atunci când ne întâlnim cu dumnealui, vrem să-l auzim citindu-ne «Călugărițe pe schiuri». Sunt foarte curioasă dacă Daniel Săuca și-a găsit în această plachetă, care pare a fi un summum al scrisului său, parcă așa a recapitulat cumva motivele, temele, ușoara ironie, obsesiile, preferințele literare în acest volum. Și sunt foarte curioasă dacă există un poem pe care îl consideră de referință. Am întrebat, de mai multe ori, autori –  dacă ar fi să te salvezi pentru o eventuală istorie literară cu un singur poem, care ar fi acela? Și nu voi citi nimic, pentru că volumul este non multa, sed multum și vreau să-i las autorului posibilitatea să citească ceea ce își dorește”.

Stela Ember – profesoară și poetă: „(…) Autorul reușește să îmbine, nu știu cum să zic, religia cu o poezie postmodernă, probabil. (…) Este ideea incompatibilității individului față de această societate atât de schimbată și cu atâtea probleme. Este o poezie foarte reușită. E o poezie într-adevăr, și prin formă și prin conținut. Este o poezie elevată. (…)”.

În discursul său, Daniel Săuca a spus: „(…) Ultimii ani n-au fost rodnici în privința poeziei, dar, constrâns într-un fel de o deplasare în străinătate, mi-am dat seama că nu mai am cărți pe care să le dăruiesc acolo și, probabil, de aici a pornit această construcție. Și, cum bine s-a spus, dintr-o necesară încheiere/închidere a unei etape. (…) Sigur, nu m-am speriat la început, dacă o să reușesc să construiesc o plachetă, chiar așa minimalistă. Dar, recunosc că cel mai mult îmi plac aceste cărți de poezie, acest format mic, sigur, nu de aceste dimensiuni. Îmi plac cărțile de poezie până într-o sută, maxim o sută și ceva de pagini. Mă îngrozesc când văd cărți de poezie de 200-250 de pagini, la 300 de pagini. Nu pentru că eu scriu foarte puțină poezie, dar, pentru că eu chiar lucrez mult la un poem. Îl revăd, am rescris, aici, poeme din urmă cu 30 de ani. Le-am rescris, le-al dat un nou sens. (…) Sper că voi ajunge să mai termin cu ceea ce spunea, odată, Cistelecan (n.m., Alexandru Cistelecan – prof. universitar și critic literar contemporan clujean), în stilul lui hâtru, cinic – »bă, ia mai termină o dată, domnule, cu poemele astea pe care le-ai scris de vreo trei ori«. (…) Eu scriu versuri apărute în urmă cu 15- 20 de ani. În opinia lui (n.m., a lui Cistelecan), și nu numai a lui, și a altor critici, ar trebui să existe rupturi care țin de perioade și așa mai departe. E părerea lui. (…) E o carte pur religioasă, de la un cap la altul. Așa și am construit-o, așa am și ales toate versurile. Nu este o răfuială, o luptă cu îngerul, dar e pe-acolo. E o carte profund religioasă de la un cap la altul, așa cred eu”. În continuare Daniel Săuca a citit poemele: „Pe țărmuri. Haifa”; „La coadă”; „Valea Cerului”; Cartea Cerului”; Stampe & ștanțe II”; „Via și șarpele”; „*** Sufocat, sufocat”; „*** După atâtea mii de ani”; Călugărițe la Dunăre”, unele dintre ele fiind răsplătite cu aplauze.

În final, discuțiile/dialogurile au continuat într-o bună dispoziție, în afara pretenției/exigenței unei ședințe de cenaclu literar.

Felicitări și, deopotrivă, mulțumiri, domnule Daniel Săuca!

Prof. Marin ȘTEFAN